O raza jucausa mi se rasuceste prin gene, imi mangaie pleoapele si imi sopteste bland: hai, trezeste-te, e timpul tau!
Deschid ochii, e intuneric. De unde ai aparut, micuto? O intreb eu, dar in loc de raspuns se ascunde in umbra unei carti ticsite de praf. O scosesem acum o luna in speranta ca o sa reusesc sa citesc. Mi se parea ca ma striga sa o sterg, sa o deschid si sa o miros. Da, miros carti, ador mirosul lor si poate o sa va surprinda, dar nu, nu miros la fel. Iau cartea in mana si fac toate astea, citesc prima pagina iar peste 3 ore imi dau seama ca nu ma mai pot orpri. Sa merg la culcare? Ar trebui! Dar nu am mers pentru ca DA, asta este timpul meu: cand cainii urla la luna, cand se trezesc liliecii si bufnitele vaneaza , cand prind curaj taratoarele. Asta e timpul meu, putinul ce mi-a mai ramas.
Inainte sa am copii imi era teama de intuneric, acum suntem prieteni, sau poate doar ne-am obisnuit unul cu celalalt. E asa de liniste ca imi pot auzi gandurile!!! In sfarsit ma aud! Ce gand egoist si totusi...
Camera nu mi se pare infricosatoare, o stiu pe de rost, in plus, in noaptea asta se intampla ceva straniu, prea multa lumina. Las cartea si ma apropii de fereastra. Luna, e mai mare si mai stralucitoare ca oricand! Acum imi doresc
sa fie tot timpul noapte, cum ar fi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu