Pagini

marți, 24 februarie 2015

Tort pentru copil?

Buna seara fetelor, vine ziua lui Vladut, facem petrecere si vrem cel mai gustos tort din Bucuresti :) Nu vrem martipan sau brizbrizuri, vrem gustos 100% Pentru asta avem nevoie de ajutorul vostru. Nu am mai comandat niciodata tort asa ca ne bazam pe voi! Care e cel mai gustos tort din Bucuresti dupa parerea voastra? Ceva cu mousse de ciocolata, dar parca as vrea combinat nu totul ciocolata. Please help! Asteptam sugestii si recomandari :)

Multumim,

Vladut si Mami.

Despre sacrificiu

As vrea sa vorbesc putin despre sacrificiu pentru ca noi mamele suntem cele mai in tema, daca imi permiteti sa ma exprim asa. Termenul folosit insa e dur, brutal si strigat sunt sigura ca ar sparge timpanul oricui. Sacrificiul insa, facut cu dragoste isi leapada naravul nemilos in favoarea unei variante imblanzite a firescului.
 
Mama, proaspat intoarsa de la serviciul ei  "nesolicitant" si "neimportant", dupa ce isi hraneste puisorii ce seamana mai mult a lupusori hamesiti, gata gata sa o inghita cu dintisorii lor adorabili, efectueaza un antrenament solicitant de cateva ore de alergat si tarat pe sub masini, executa cateva piruiete in timp ce da cu aspiratorul si face teme, apoi spala vasele doar pentru a pune din nou masa, spala puisorii si ii adoarme, absolut firesc pana aici,nu?
 
Vine tata. Hamesit si el, arunca buzduganul, astfel mancarea se va gasi pe masa si pentru acesta. Mama spala din nou vasele, iar intre timp va trece cu brio si testul sub presiune: "De ce sunt jucariile aruncate prin casa?", "Poate ar fi trebuit sa pui mai multa sare", "Camasa mea nu e calcata inca? Doar te-am rugat de ieri! Dar ce ai facut toata ziua?". Mai trebuie doar sa faca mancare pentru a doua zi, baie, sa se epileze si evident sa calce camasa lui Tati.
 
E 00:30, toate sunt gata, mama se aseaza putin pe canapea extenuata, dar multumita, implinita. Se odihneste 2-3 minute, dupa care se aude din dormitorul copiilor: "Mamiiiii!!! Pipiii!" E cel mare, vrea la toaleta. Intre timp se trezeste cel mic, il adoarme. La 01:30 se aseaza in pat, inchide ochii si adoarme instantaneu. Dupa 5 ore de somn suna ceasul si o ia de la capat. Mentionez ca lista de activitati nu este in niciun caz exhaustiva.

Vedeti, de aceea spuneam ca sacrificiu e un cuvant brutal, daca i-am spune asa, ar fi mai greu de suportat rolul 3 in 1: mama, sotie si femeie de cariera (poate e mult spus femeie de cariera).

Si totusi, totul vine firesc, spre deosebire de sacrificiul care sta in spatele tabloului mainilor desenate de Albrecht Durer. Povestea pe scurt, preluata dintr-un mail primit:

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi  întreţine familia tatăl ,bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare... 
 
În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg. 

 După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la  mina...  Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.
 
Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.
 
Când s-a întors în satul sau familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După
o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un   toast pentru cel mai iubit dintrefraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: a si acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."
                          
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea albert. Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.

 În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi,  ţinându-şi mâinile aproape deobrazul drept a spus blând. Nu , frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharulpt a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine eprea târziu...
 
...pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mâinile muncite...
 
Pot spune ca povestea m-a impresionat, e un sacrificiu in adevaratul sens al cuvantului: dureros, brutal, nemilos, crud, dar pana la urma e viata.

luni, 2 februarie 2015

Sub clar de Luna

O raza jucausa mi se rasuceste prin gene, imi mangaie pleoapele si imi sopteste bland: hai, trezeste-te, e timpul tau! 

Deschid ochii, e intuneric. De unde ai aparut, micuto? O intreb eu, dar in loc de raspuns se ascunde in umbra unei carti ticsite de praf. O scosesem acum o luna in speranta ca o sa reusesc sa citesc. Mi se parea ca ma striga sa o sterg, sa o deschid si sa o miros. Da, miros carti, ador mirosul lor si poate o sa va surprinda, dar nu, nu miros la fel. Iau cartea in mana si fac toate astea, citesc prima pagina iar peste 3 ore imi dau seama ca nu ma mai pot orpri. Sa merg la culcare? Ar trebui! Dar nu am mers pentru ca DA, asta este timpul meu: cand cainii urla la luna, cand se trezesc liliecii si bufnitele vaneaza , cand prind curaj taratoarele. Asta e timpul meu, putinul ce mi-a mai ramas.

Inainte sa am copii imi era teama de intuneric, acum suntem prieteni, sau poate doar ne-am obisnuit unul cu celalalt. E asa de liniste ca imi pot auzi gandurile!!! In sfarsit ma aud! Ce gand egoist si totusi...

Camera nu mi se pare infricosatoare, o stiu pe de rost, in plus, in noaptea asta se intampla ceva straniu, prea multa lumina. Las cartea si ma apropii de fereastra. Luna, e mai mare si mai stralucitoare ca oricand! Acum imi doresc
sa fie tot timpul noapte, cum ar fi?

vineri, 30 ianuarie 2015

Arta de a vorbi

Vorbind cu o prietena buna si fericita posesoare a una bucata Yanis si una bucata Eliza, am dezbatut si un subiect care imi place tare mult: cum mi-am invatat copilul sa vorbeasca, sau mai bine zis, cum l-am ajutat sa invete, ca pana la urma fiecare copil invata singur, mai intati de toate e meritul lui. Cred ca e unul din putinele lucruri pe care am fost sigura 100% de la inceput ca l-am facut bine .

Bun, prietena mea se plangea ca niciunul din copii nu vorbesc (Yanis are aproape 3 ani, iar Eliza aproape 2).

Inainte de a vorbi copilul trebuie sa aiba totusi un vocabular, sa cunoasca lucrurile care il inconjoara, sa aiba informatia si sa ramana doar pronuntia de invatat, asadar recomand tuturor mamicilor sa le numeasca obiectele in fata copiilor si sa repete zilnic denumirea, chiar daca inca nu vorbesc. De exemplu cand vrea o cana cu apa i-o aratati si spuneti atat: cana, apoi i-o dati in manuta si inainte sa ii dati apa mai repetati o data. Daca faceti asta in fiecare zi, copilul o sa se familiarizeze atat cu obiectul cat si cu pronuntia. Ideea e sa fie cat mai simplu, de preferat un singur cuvant, astfel copilul va asocia obiectul cu acel cuvant. Sunt de evitat frazele sau propozitiile precum: vezi mami, cana! sau: aceasta este o cana, deoarece copilul nu va asocia cana cu un cuvant anume. Aceste propozitii le puteti folosi cand copilul e mai mare (de ex 2,5-3 ani).

Poate ati observat ca inainte de a vorbi, copiii ne inteleg si chiar executa comenzi simple, iar eu sunt convinsa ca le este mult mai usor sa invete sa vorbeasca cu un bagaj de cunostinte mai mare, faptul ca ei deja cunosc obiectul le da incredere sa il si numeasca mai repede.

Un alt lucru pe care l-am observat la Vladut a fost ca cerea anumite lucruri, le numea, insa avea tendinta sa nu imi raspunda cand il intrebam ce vrea. De evemplu arata cu degetul si spunea apa sau mal, eu luam marul i-l pregateam si inainte sa i-l dau i-l aratam si il intrebam: vrei mar? Copilul intindea manutele dar nu raspundea, asa ca eu ma prefaceam ca nu inteleg ce vrea. Evident ca el se enerva, dar nu ii dadeam marul decat dupa ce ii spuneam asa: Mami nu intelege. Daca vrei spune da. La inceput nu imi raspundea, apoi dupa o saptamana a inceput sa imi raspunda cu da la intrebarea vrei... La fel am procedat si cu nu, ii dadeam sa manance si ma prefaceam ca nu inteleg ca nu mai vrea: Mami nu intelege. Mai vrei? Daca nu mai vrei spune nu si mami se opreste. A fost suficient o data sa vada ca atunci cand spune nu este lasat in pace.

Ce m-a ajutat pe mine mult au fost cartonasele educative (cu ocazia asta m-am hotarat si eu sa fac la atelier), tin minte ca am cautat mult pana am gasit. Sunt cartonase simple cu imagini si cuvinte. Luam un cartonas pe care era desenat un pat, apoi pronuntam cuvantul si repetam de cateva ori, dupa care il duceam in dormitor si i-l aratam, il asezam pe el si ne jucam un pic. Dupa cateva zile imi arata singur patul cu degetelul cand intra in dormitor. La fel si cu fructele ii puneam un cartonas cu o para in fata, apoi luam si una din frigider si il lasam sa se joace cu ea. L-am ajutat, dar l-am lasat sa descopere singur obiectele.

Mai tarziu, tot cartonasele ne-au ajutat sa descoperim actiuni: mancatul, dormitul, spalatul etc si sa asociem obiectele invatate cu activitatea. De exemplu cartonasul cu pieptanul i-l intindeam dupa ce il pieptanam si imi spunea nu numai cum se numeste ci si la ce se foloseste.

Vladut a invatat sa vorbeasca foarte repede, dar poate si pentru ca asta era singurul mod in care s-a exprimat pana pe la 2 ani (adica nu isi exterioriza sentimentele, nu ma lua in brate, nu ma pupa, nu imi arata cand ii placea sau nu ii placea ceva, el doar imi spunea, dar nu lasa sa se vada nicio emotie). Prima oara l-am vazut imbratisand o pisicuta pe la doi ani si ceva si atunci mi s-a luat o piatra de pe inima. Acum la aproape 3 ani isi exprima sentimentele foarte bine, a recuperat repede, dar tot nu stiu ce l-a facut sa se deschida asa. Radu de acum ma ia si ma smocoteste toata, rade se bosumfla, are cu totul o alta personalitate, sau temperament (nu stiu daca putem vb despre personalitate la 8 luni).

Nu cred ca exista o varsta la care un copil ar trebui sa invete sa vorbeasca, el va vorbi atunci cand el va fi confortabil, cand se va simti pregatit. E o provocare foarte mare pentru ei si nu trebuie fortati sau dimpotriva descurajati (de exemplu am vazut parinti care radeau in public, pentru amuzamentul altora, de copilul lor cand nu reusea sa pronunte ceva si se vedea ca era stanjenit). 

In majoritatea cazurilor copiii invata sa vorbeasca in jurul varstei de 2 ani, exista insa si cazuri cand invata mai devreme sau mai tarziu (stiu cazuri de copii sanatosi care nu au vorbit deloc pana la 3 ani). Rabdare!

miercuri, 21 ianuarie 2015

Ce este un hemangiom?

Hemangioamele sunt tumori ale vaselor de sange. Suna drastic, dar nu e cazul sa ne imacientam, pana la urma si alunitele de pe piele sunt tot tumori. Radu s-a nascut cu un astfel de hemangiom pe piciorus, asa ca m-am interesat sa vad daca sunt periculoase.

Cand apar hemangioamele?
De cele mai multe ori acestea apar la cateva ore sau zile dupa nastere.

Cum recunoastem un hemangiom?
Sunt pete de culoare rosie de diferite forme uneori plate, alteori proeminente. Hemangiomul lui Radu arata ca niste vase de sange foarte ingrosate, proeminente (diferite de marmoreala fiziologica a nou nascutilor).

Ce trebuie sa stim despre hemangioame?
In primul rand ele insele nu sunt periculoase. In cazuri rare hemangioamele pot fi periculoare datorita localizarii lor, sangereaza sau pot fi un semn ca exista si alte malformatii la nivel cardiac sau nervos, de aceea, daca medicul considera necesar, va recomanda investigatii suplimentare. Noi am facut de exemplu ecografie de cord (pentru ca pediatra auzise un suflu la inimioara, in plus bebe e si foarte marmorat), pentru a ne asigura ca totul e in regula.

Ce trebuie sa facem?
Monitorizam hemangioamele (schimbarea formei sau marirea dimensiunii) si apelam la un dermatolog pentru evaluare. Majoritatea nu necesita tratament si dispar sau se estompeaza pana la varsta de 10 ani (unele hemangioame nu dispar niciodata). In unele cazuri insa, la recomandarea medicului specialist bebe ar putea fi supus corticoterapiei, laserterapiei sau indepartarea chirurgicala a hemangioamelor.

Asadar nu va panicati! Hemangioamele sunt frecvente in cazul bebelusilor (apar la peste 10% din nou nascuti) si in majoritatea cazurilor inofensive.

marți, 20 ianuarie 2015

Jocul de rol sau jocul de-a


Fetelor, recent am citit cateva articole despre metodele de dezvoltare si invatare la copiii prescolari, se pare ca in top 3 se afla si una din activitatile noastre preferate: jocul de rol.
Ce sunt jocurile de rol? Ei bine, e cam ca la teatru, cineva se gandeste la un scenariu si fiecare jucator va interpreta un personaj, adica primeste un rol, numai ca scenariul va fi unul general, e foarte important sa improvizam si sa ne folosim cat mai mult imaginatia.

Jocurile de rol ii invata pe copii:
  1. Sa gandeasca abstract (asta mi se pare printre cele mai utile achizitii dobandite pentru viitor si intelegerea unor idei si concepte nepalpabile),
  2. Isi dezvolta vocabularul si dobandesc abilitati de limbaj si comunicare,
  3. Isi dezvolta abilitatile sociale si lucrul in echipa,
  4. Isi dezvolta creativitatea folosind imaginatia,
  5. Constientizeaza efectele sau consecintele unei actiuni asupra altora,
  6. Observa si apoi intelege abordarea diferita a aceluiasi subiect de catre mai multi indivizi, faptul ca  altcineva poate avea un punct de vedere diferit,
  7. Se dezvolta increderea in sine, increderea in a-si exprima si sustine punctul de vedere,
  8. Dezvolta abilitati de lider,
  9. Invata sa fie practic, sa gaseasca solutii creative pentru problemele expuse in scenariul jocului.
Intr-un articol, Speranta Farca spune asa: "Copi­lul se joacă de-​​a mama și de-​​a tata pen­tru a înțe­lege chi­mia rela­ției din­tre părin­ții lui (ba îmbu­fnați, ba roman­tici). Se joacă de-​​a doc­to­rul pen­tru a înțe­lege ce i s-​​a întâm­plat la cabi­ne­tul medi­cal unde a fost sucit pe toate păr­țile. Se joacă de-​​a edu­ca­toa­rea pen­tru a înțe­lege de ce la gră­di­niță sunt alte reguli decît acasă."

Marturisesc faptul ca nu am privit niciodata jocul de rol ca pe o nevoie a copilului, mi-am dat seama ca prin el Vladut s-a dezvoltat mult, dar nici prin cap nu imi trecea faptul ca astfel copilul incearca sa defineasca, sa exploreze, sa descopere si sa inteleaga necunoscutul. Copiii sunt foarte curajosi! Pentru ei, totul e necunoscut, totul e nou, de aceea e important sa fim si ingaduitori si sa incercam sa ii intelegem pe cat putem. Universul lor este nelimitat. Imaginati-va cum ar fi sa traiti intr-un infinit de necunoscut.

Aici gasiti articolul frumos si pe intelesul tuturor al Sperantei Farca referitor la jocul de rol, mie mi-a placut tare mult, sper sa va placa si voua.


joi, 15 ianuarie 2015

Prima vizita la stomatolog

Prea mult timp a trecut, fara ca macar sa imi dau seama, de cand am postat ultima oara pe blog. Mi-a fost dor, eram pe cale sa renunt, dar am primit cateva mesaje care m-au facut sa ma razgandesc. Daca sunt mamici care au gasit util blogul, mi-am spus ca merita efortul.

Experimentam si cochetam cu un nou proiect si anume Atelierul mami pentru doi, aici facem lucruri minunate cu manutele noastre, iar toate veniturile obtinute din vanzari aferente anului 2015 vor fi donate catre asociatii non profit.

Am trecut multe obstacole de la ultima postare, dar avem si multe progrese: Radu are primii dintisori, iar Vlad a fost prima oara la un control stomatologic.

Am petrecut Craciunul la Sibiu, l-am cunoscut pe Mos Craciun, ne-am bucurat de zapada si ne-am reintalnit cu prieteni mai vechi, printre care si Florin Moga, stomatolog in zona Valea Aurie din  Monicipiul Sibiu. Am profitat de ocazie si i-am trimis pe baieti la control.

Vizita a fost un real succes. Domnul doctor s-a purtat frumos cu Vlad, s-au jucat, iar la final au organizat si o mica sedinta foto pentru mami :). A contat mult faptul ca Vlad il cunostea pe domnul doctor si desi a fost putin intimidat la inceput de aparatura din cabinet, s-a relaxat pe parcursul consultatiei. Cu siguranta vom mai merge la el. La plecare, spre deliciul lui Vlad, a primit si o manusa umflata, care l-a amuzat teribil. 

As vrea ca frica de stomatolog sa devina un mit.

Domnul doctor i-a laudat dintii lui Vladut, (va dati seama cat mi-a crescut mie inima) a spus ca sunt drepti si nu sunt probleme. La Radu in schimb, ma astept sa trag cu dantura pentru ca isi suge degetelul si nu am reusit sa i-l inlocuiesc cu altceva. In ultima perioada am tot cautat metode, dar pana acum nimic nu a dat rezultat, adevarul e ca e inca mititel (are 8 luni,  il mai alaptez noaptea), dar nu ma dau batuta asa usor.

De cand i-au dat dintisorii lui Vlad ma tot intrebam: Cand ar trebui sa il duc la un consult stomatologic. In ulele parti scria ca de la doi ani, in altele mai devreme, cert este ca nu am gasit doua raspunsuri la fel. Domnul doctor mi-a dat un raspuns care mi s-a parut mai mult decat adecvat: Inainte sa apara problemele.